Liceul...

Liceul este asemenea unui teatru...mare...sumbru...plin de actori care-si joaca cu mult tact rolurile. Dar ce facem atunci cand aceasta lume artistica se transforma intr-un teatru...al mortii?

Maret si sobru...isi inalta cladirea impunatoare peste oras si-si deschide portile vremii pentru actorii de maine.

Actorii asculta cu multa atentie...lupta pentru a merge mai departe si incearca sa nu se rataceasca in multitudinea de materii...pentru ca fiecare profesor...fiind regizorul orei sale...vrea mai mult si mai mult, nu se gandeste niciodata ca toti au asteptari mult prea mari de la niste copii abia intrati pe taramul adolescentei si maturitatii.

Zi dupa zi incercam sa dam mai mult si mai mult si, totodata, sa primim. Astfel...liceul devine din teatrul viselor...teatrul mortii, iar invatatul devine o lupta continua si asidua cu noi insine.

Cand devi actor al acestui teatru trebuie sa ti cont de cerintele acestuia, sa stii sa te ridici la asteptarile profesorilor tai, sa nu renunti si sa raspunzi cu un zambet la toate chemarile.

Nu este usor sa joci pe o asemenea scena...trebuie sa-ti perfectionezi munca pe zi ce trece...sa devi tot mai bun, sa parasesti scena in aplauze si sa castigi respectul celor din jur.

Zi dupa zi devenim din ce in ce mai obositi, dar cand ne oprim si privim in urma la ceea ce am relizat, davenim mai ambitiosi si mai rabdatori, devenim constienti de telul nostru.

Profesorii ne dirijeaza piesa, ne dau lectii aspre, ne pun abilitatile la incercare...

Niciodata nu suntem destul de buni si de pregatiti pentru a intra pe scena teatrului mortii si totusi pasim cu multa incredere.

Timpul trece, ajungem la final, si desi istoviti de o munca titanica avem satisfactia muncii implinite.

Peste ani cand vom trece pe langa acest liceu...ne vom adanci mereu si mereu in cimitirul de amintiri...printre umbrele iubirilor adolescentei...prin parfumul emotiilor vietii...prin lacrima curajului de a merge mai departe...prin raza sperantei de a ne realiza.

Iubire!

Iubirea...acest sentiment a fost creat pentru a umple pustietatea acestei lumi.

Desi uneori este efemeera, iubirea ne da aripi sa zburam printre nori, sa ne lasam povestea spusa de stele, sa fim un singur suflet in doua trupuri, sa intelegem pe cineva doar din priviri sau chiar sa facem acea persoana fericita prin simpla noastra prezenta.

Scriitorul Mark Twain afirma: "Cauta iubirea cu inima, nu cu capul!". Insa, de cele mai multe ori oamenii fac greseala de a nu cauta iubirea cu inima. Ne ghidam dupa diverse principii, nu vedem omul din spatele mastii, nu vrem sa-i ascultam profunzimea gandurilor, nu-l percepem la adevarata sa valoare. Nu de putine ori suntem orbi, nu-i vedem pe cei care ne iubesc cu adevarat, ii facem sa sufere, iar cand realizam ca i-am pierdut cu totul este deja mult prea tazriu.

Si scriitorul Emil Cioran afirma: "Toate neputintele se reduc la una: aceea de A IUBI, aceea de a evada din propria tristete". Da... insa nu de putine ori oamenii nu reactioneaza... de teama de a nu fi raniti, de teama de a nu fi aspru judecati sau, de ce nu, de a nu fi priviti cu alti ochi, mult mai rece, de acea persoana. Aceste lucruri ne determina sa ne inchidem in noi, sa facem din iubire, dintr-un lucru vital unul imposibil si, la randul nostru sa ranim si noi.

Iubirea este asemenea unui trandafir, pe care daca nu-l uzi si nu-l ingrijesti, se ofileste is moare. Ea te inteapa atunci cand te astepti mai putin.

Iubirea este, defapt, un vis tainic si feeric pe care il traiesc impreuna un El is o Ea, o poveste care reprezinta pentru ei centrul universului.

"Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune, "Te iubesc!"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii" afirma la randul sau si Gabriel Garcia Marquez, dar toti oamenii au tendinta de a interpreta lucrurile ca de la sine intelese, cred ca ceilalti stiu ce se ascunde in mintea lor si nu dau viata sentimentelor.

Cu totii iubim mai mult sau mai putin deopotriva, doar ca ne este teama de raspunsul la chemarea noastra, un raspuns care ar putea face un frumos cantec din sentimentele noastre, care va fi cantat pe harpa sufletului in frumosul concert al vietii, concert care poate dura la infinit sau se poate stinge in aplauze.

Iubirea este o poveste simpla, dar totusi aparte, iar elementele necesare sunt doar ei doi si intreaga lume.

Cand te lasi prins in jocul acestei povesti, pui mereu binele si fericirea celuilalt inaintea ta si asta te va face de un infinit de ori mai fericit decat daca ai lupta doar pentru tine.

Celalat devine ratiunea noastra de a trai, ne face sa-i dedicam fiecare respiratie, fiecare bataie de inima, sa ne traim viata prin persoana sa si sa-i multumim ca ne este un sprijin.

Iubirea este arta care necesita incredere, respect, pasiune, intelegere, profunzime si puritate, arta care incununeaza cele mai sensibile sentimente, care face ca lumea noastra sa fie alcatuita dintr-o singura persoana, care, printr-un singur zambet ne poate lumina viata.

A fi un bun actor inseamna nu numai a juca bine, ci si a iesi in aplauze din scena.

Consider ca a fi un bun actor depinde de fiecare, dar si de complexitatea piesei pe care o interpretam.

Cu totii suntem actori pe scena colosala a vietii si jucam chiar piesa propriei noastre vieti.

Pe parcursul scenei apar lucruri neprevazute, puse pentru a ne pune personajul la incercare, pentru a-l pune in fata necunoscutului si a-i testa reactiile.

A fi un bun actor depinde de fiecare. Pentru a iesi in aplauze din scena vietii, avem nevoie de mult tact, incredere si ambitie.

Nu de putine ori suntem pusi sa jucam in diverse ipostaze, sub influenta unei multitudini de sentimente, care uneori ne joaca feste, incearca sa ne distraga atentia de la telul nostru, acela de a lupta pentru aplauzele si admiratia celor din jur.

A fi un bun actor in viata consta si in a coopera cu ceilalti, a-i incuraja si a-i sustine, pentru ca, la randul lor, au si ei o piesa de jucat.

Desi suntem uneori prea nepasatori, exista persoane in jurul nostru care ne iubesc sincer, care dau culoare spectacolului sumbru al vietii noastre si care fac din piesa noastra propria lor piesa, isi joaca rolul prin noi si totodata, traiesc mereu prin bucuriile si realizarile noastre.

Un bun actor nu isi neglijeaza niciodata munca. El o perfectioneaza mereu, repetitie dupa repetitie, pregatindu-se pentru aplauzele marelui final.

Niciodata nu muncim suficient pantru a merita cu adevarat aplauzele celorlalti. Ne lasam intimidati, sau purtati de valurile vietii si desi vrem mereu mai mult, putini sunt cei care reusesc cu adevarat.

Te poti simti singur printre oameni?

Fiecare dintre noi afisam celor din jur doua masti: una exterioara, pe care o punem in lumina atunci cand suntem cu ceilalti, si una interioara, pe care o exteriorizam doar in momente de rascruce.

Asemenea acestor masti oamenii au anumite tipare dupa care isi croiesc viata. Unii isi tin inchise portile sufletului, se inchid in ei si abordeaza un comportament reticent fata de ceilalti, unii se deschid asemenea unei flori, iar de cele mai mult ori cei dragi le inseala asteptarile si devin din ce in ce mai precauti.

Totodata, anturajul in care oemenii isi dezvolta activitatile influenteaza si el acest comportament: daca suntem tratati cu indiferenta si lipsa de respect, la randul nostru vom avea si noi tendinta de a menifesta acelasi comportament fata de ceilalti, netinand cont de sentimentele lor.

Scriitorul Antoine de Saint Exupery afirma: "Esentialul este invizibil pentru ochi", dar ce facem atunci cand cei din jur nu vad dincolo de masca noastra exterioara, nu tin cont de ceea ce suntem cu adevarat si nu apeleaza la noi decat la necaz? Tocmai acest lucru ne poate face sa ne simtim singuri printre oameni: indiferenta si aroganta celorlalti, lucruri care ne fac sa ne inchidem in noi, sa ne fie teama sa exteriorizam ceea ce simtim sau gandim cu adevarat, teama de a nu fi aspru judecati sau intelesi gresit.

Se spune ca omul este o fiinta rationala. Atunci de ce luam lucrurile de la sine intelese si nu analizam mai concret?

Jocul de-a viata...

Prin ochii tuturor, viata este asemenea anotimpurilor: este frumoasa si senina, dar si rece si sumbra. Ce este viata? De ce ne nastem si apoi murim? Care este in sine scopul vietii? Aceste intrebari capata pe parcurs un raspuns.

Lumea intreaga este asemenea unui teatru colosal, a carui actori principali suntem noi insine. Regizorul rolurilor noaste este Insusi Dumnezeu. Vegheaza asupra spectacolului, incearca sa-si perfectioneze propria creatie, dar decide si cand cineva paraseste scena, iar piesa isi reia cursul firesc cu un actor mai putin, al carui rol il va acoperi doar timpul.

Asemenea unor actori, pasim lent pe scena vietii: ne nastem, crestem, ne dazvoltam intelectual, traim fiorul primei iubiri, ne realizam, imbatranim si vrem sa ne vedem la randul nostru copiii realizati si nepotii crescand, iar in final murim. Insa sunt multi dintre noi care sunt scosi din "scena" chiar inainte de a face primii pasi sau inainte de a-si vedea copiii traindu-si adolescenta si realizandu-se. Ne intrebam atunci care este scopul existentei noastre daca Dumnezeu ne cheama langa El atat de devreme ?

Suntem ca niste pioni care se dueleaza pe un traseu bine conturat: toti vrem sa fim in frunte, dar doar cei mai buni dintre noi reusesc. Nu de putine ori viata este presarata cu obstacole care au rolul de a ne pune la incercare.

Pornind chiar de la zicala: "Ce ti-e scris in frunte ti-e pus", intelegem ca fiecare avem un destin bine conturat inca dinate de a ne naste. Viata este facuta pentru a fi traita, pentru a umple pustietatea acestei lumi.

Zi dupa zi, privim timpul trecand grabit si odata cu el ne grabim si noi, nu ne bucuram de fiecare raza de soare sau moment frumos, suntem mereu pe fuga sau mult prea ocupati si ne trezim intr-o zi intrebandu-ne cat suntem de aproape de ultima bataie de inima, de ultima respiratie sau de ultimul zambet si ne gandim cat de mult ar fi contat fiecare gest marunt, fiecare moment de fericire sau moment in care sa le spunem celor din jur ceea ce simtim cu adevarat. Privim in oglinda si uneori realizam ca ar fi trebuit sa facem mai mult, ca nu ar fi trebuit sa lasam incercarile vietii sa ne doboare, ca viata insasi a trecut pe langa noi si nici nu am bagat de seama.

Si totusi, de ce atata agitatie cand jocul vietii are un final? Ce rost mai au trairile si grijile noastre cand stim ca se va tarmina odata totul?

Privesc cerul plin de nori sumbri care trec lent, fara oprire si gasesc raspunsul: viata noastra nu se termina niciodata, de indata ce pasim in lumea cealalta, o luam de la capat si scriem mereu si mereu in cartea sufletului nostru o noua poveste, plina de trairi si cugetari noi: "Povestea jocului continuu al vietii noastre".